Dacă-i musai, cu plăcere: România şi votul obligatoriu

Politicienii români au încă un motiv să fie mândri de mediul electoral din ţara lor de baştină, pe care pot de acum încolo să-l boteze liniştiţi cu diferite epitete care mai de care mai pompoase, gen „plurivalent”, „versatil”, „multifuncţional” sau chiar „2 în 1” – ca detergentul. Motivul? Foarte simplu: alegerile europarlamentare de acum aproape două săptămâni au căpătat, pe lângă valoarea iniţială de exerciţiu naţional în absenteism…democratic, cel puţin încă o dimensiune pe care unii ar putea-o numi chiar „filosofică”, aceea de clopoţel – sau talangă – de alarmă.

Rezultatele vorbesc de la sine: conform statisticilor finale publicate de Biroul Electoral Central, din 18 milioane şi ceva de alegători cu drept de vot s-au prezentat la urne puţin peste 5 milioane, mai exact 27.67% dintre conaţionali. Ceea ce ne situează, conform calculelor subsemnatei (http://www.elections2009-results.eu/ro/turnout_ro.html) undeva pe locul patru din coadă la nivel european, mai sus decât Slovacia (19.4% prezenţă la vot), Lituania (20.9%) şi Polonia (24.5%) dar întrecuţi lejer de vecinii noştri bulgari (in Bulgaria procentul de participare la vot a fost de puţin sub 40%). De unde, controversă, frământări, întrebări peste întrebări care mai de care mai retorice în rândul clasei politice autohtone. Oare de ce nu s-or fi înghesuind românii la vot? Cum se face că după câţiva ani buni de euro-cetăţenie, mediul electoral românesc continuă să-şi sancţioneze politicienii şi să le respingă sistematic calitatea de „aleşi”?  Şi mai presus de toate, ce-i de făcut?

În buna tradiţie românească „bate şaua să priceapă calul”, una din posibilele soluţii anti-absenteism  vehiculate după publicarea rezultatelor alegerilor din 7 iunie vine într-un articol din Dilema Veche, unde se sugerează introducerea votului obligatoriu, după model belgian. Cu alte cuvinte, tot la vorba ardeleanului am ajunge: apoi dacă-i musai, cu plăcere. Gândită la rece şi dincolo de replicile populiste ale unor politicieni gen Mircea Geoană, care a trântit tăios că „românii nu răspund la constrângeri, ci la convingeri”(care or fi alea nu ni s-a zis), ideea cu votul obligatoriu nu e chiar rea. Singura problemă, nu foarte arzătoare, ce-i drept, este că această idee nu tratează defel dilema principală (anume faptul că românii fug de politicieni ca de ciumă) ci încearcă să se ia la trântă cu absenteismul, care în umila mea părere este doar un efect, unul foarte vizibil ce-i drept, al unei boli mult mai vechi a clasei politice din România.

Întrebare de 100 de puncte: dacă prin absurd începând de mâine votul ar fi obligatoriu – pentru orice tip de scrutin, de la cel prezidenţial până la alegerile locale – o prezenţă la vot de 100% ar însemna automat că românii au cu cine vota? Oare absenteismul denotă, aşa cum s-a sugerat în repetate rânduri mai mult sau mai puţin voalat, faptul că românii sunt leneşi, plictisiţi, dezgustaţi, apolitici, tembeli sau pur si simplu comozi şi lipsiţi de orice urme, oricât de vagi, de simţ civic? Sau neparticiparea la scrutin este un rezultat simplu, aproape matematic al faptului că nu prea avem cu cine vota? Oricât de trist ar fi, prezenţa unui candidat pe listele electorale nu mai înseamnă demult faptul că acesta posedă nişte calităţi, oricare ar fi acelea, care să ne garanteze că odată ales candidatul cu pricina îşi va vedea cât de cât de treabă. Să mai vorbim de reprezentativitate? Mi-e şi ruşine. Cum ni-i explicam atunci pe euro-Gigi, pe Vadim sau pe odrasla mai mică a preşedintelui, toţi trei proaspeţi euro-parlamentari?

S-a sugerat pe de altă parte că obligativitatea votului ne-ar feri pe noi, românii, de primejdia de a fi guvernaţi de opiniile unei minorităţi active electoral şi manipulate politic. Cu alte cuvinte, dacă toţi cei 18 milioane de români cu drept de vot ar merge la urme cu forţa, opţiunile lor ar fi mai relevante pentru politicieni şi pentru noi ca naţie decât în cazul în care votul ar continua să fie perceput ca un drept şi nu ca o obligaţie civică. Serios? Chiar dacă, frustraţi de constrângerea de a vota, majoritatea ar vota „nul” şi şi-ar anula votul scriind ca pe vremea împuşcatului mesaje obscene pe buletine? Tot reprezentativ ar fi? Cum e mai bine -  să vii la vot şi să ai de ales, ca la prezidenţiale în 2000, între Vadim şi Iliescu, sau să poţi sancţiona, prin absenteism, o generaţie de politicieni corupţi care de aproape 20 de ani continuă să ne dezamăgească?

Aștept comentariile voastre. Unul din aceste comentarii va fi premiat cu cartea politică